Spațiul acesta nu s-a născut dintr-un plan de afaceri. S-a născut dintr-o nevoie — de a mă simți în siguranță, văzută și liberă să exist pe deplin.

O mare parte din viață am încercat să mă încadrez într-un tipar care nu mi s-a potrivit niciodată. Mi s-a spus să mă temperez, să aleg calea sigură, să nu ocup prea mult spațiu. Am petrecut ani întregi învățând cum să fiu tăcută în toate modurile esențiale — până când tăcerea a început, încet, să mă șteargă.

Am fost atât de concentrată pe a-i mulțumi pe ceilalți, încât nu mai știam cine sunt. Atât de prinsă în a fi „cum trebuie”, în a urmări succesul definit de societate și de așteptările familiei, încât nu mi-am dat seama că mă sting.

Prin traumă și inimi frânte, îngropând fiecare emoție pe care nu știam cum s-o gestionez, am mers mai departe. Și, la un moment dat, acea povară a început să mă sufoce. Nu aveam voie să spun că mi-e greu sau că nu mai pot — era pur și simplu inacceptabil. Așa că am continuat să reprim totul.

Dar există o limită pentru cât poți îngrop - până când totul îți explodează în față. Am ajuns într-un punct atât de jos al existenței mele, încât mi-am spus:
„Ori îmi schimb viața radical, ori o să mor curând.”
Și nu era o exagerare. Trupul meu începuse să cedeze. A fost perioada în care ginecoloaga mea mi-a spus clar: “Fie faci niște schimbări și începi să-ți asculți corpul, fie o să mai adaugi un dușman pe lista luptelor tale.”

Așa că mi-am dat demisia, mi-am făcut bagajele și m-am întors în orașul pe care nu am încetat niciodată să-l jelesc.
Plecasem timp de șapte ani — nu din alegere, ci din obligație. Și în fiecare zi, mi-a fost dor de el ca de o parte din mine.
Întoarcerea nu a fost un nou început. A fost o revenire acasă.

The Ember Room s-a născut din acele cenuși. Din rebeliunea tăcută a unui „nu” rostit din adânc.
Nu mai ascund blândețea sub sarcasm. Nu-mi mai îngrop focul doar ca să le fie altora mai confortabil.

Totul a început ca o șoaptă: cum ar fi dacă ar exista un loc unde oameni ca mine n-ar fi considerați „prea mult”?
Dacă pasiunea ar fi hrănită, nu reprimată?
Dacă vindecarea ar putea fi sinceră, dezordonată, reală — nu lustruită și teatrală?

Șoapta a devenit o cameră.
O cameră în care flăcările nu mistuie — ci încălzesc.
Un spațiu pentru cei care se simt prea ciudați, prea intenși, prea sensibili pentru lumea asta.
Un spațiu pentru cei care încă învață să creadă că merită.

Aceasta este ofranda mea. Rebeliunea mea. Scrisoarea mea de dragoste către oricine a avut vreodată nevoie de un loc unde să-și amintească cine este.

Bine ai venit acasă.