Permisiune de a te juca

Generația mea, millennials, a crescut afară, cu genunchii juliți și intrând în situații cel puțin discutabile, dar cumva am ajuns adulți funcționali (mai mult sau mai puțin).
Suntem generația dintre „fără internet” și „cu internet”. Îmi amintesc perfect primul meu telefon mobil, un Alcatel One Touch Easy, pe care nu prea aveam cum să-l folosesc pentru că era prea scump creditul, dar eram „cool” așa.

Am crescut cu casete audio, cu compilațiile Summer Hits care se căutau ca aurul și cu casete cu jocuri. Mai presus de toate, am crescut petrecând mult timp în capul meu. Nu mă înțelege greșit — socializam, ieșeam, cream amintiri — dar încercam din răsputeri să aparțin, să fiu la fel ca ceilalți. Dintr-un motiv sau altul, eram diferită: gusturi muzicale diferite, opinii diferite, valori diferite. În liceu, în timp ce colegii mei gravitau spre trendurile populare, eu descopeream anime-ul, mă îndrăgosteam de limba japoneză și ajungeam în lumea J-rock-ului. Asta m-a făcut să ies în evidență, și nu într-un mod bun. Așa că, o bună parte din viață, am făcut tot posibilul să fiu ca toată lumea.

Fast forward până în jurul vârstei de 30 de ani. Am început terapia la 30, după ce m-am mutat înapoi la Timișoara, cu un bagaj serios de traumă și daune emoționale după mine — pentru că sunt un millennial autentic.

Un moment important din parcursul meu de vindecare a fost atunci când mi-am cumpărat un PlayStation 4 second-hand. Câțiva prieteni aveau deja unul și îmi povesteau despre Detroit: Become Human. Eram fascinată de nivelul de detaliu și entuziasmul lor era molipsitor. Un canal de YouTube pe care îl urmăream avea o serie în care jucau Detroit: Become Human și am rămas fără cuvinte — povestea, grafica, complexitatea jocului. Și mi-am dorit să-l joc și eu.

Primul meu gând a fost: „Nu o să dau bani pe jocuri, sunt adult”. Dar lunile au trecut și încă mă gândeam la joc. Atât de mult încât am ajuns să-i povestesc terapeutei mele, aproape în glumă: „Uite-mă și pe mine cu gândurile mele copilărești, haha”. Doar că ea, în loc să fie de acord, a intrat direct în modul terapeut. Prima ei întrebare a fost simplă:
 „Ce s-ar întâmpla dacă ți-ai cumpăra o consolă?”

Și, exact în momentul acela, creierul meu s-a blocat. De acolo am început să desfacem, strat cu strat, toate motivele pentru care mă țineam pe loc — și, încet, am realizat că niciunul nu era cu adevărat al meu. Erau ale mamei mele, moștenite dintr-o copilărie în care banii erau gestionați cu mare grijă, iar distracția era de obicei ultima pe listă.

Acea „experiență nesemnificativă”, cum o numisem eu, mi-a schimbat viața într-un mod foarte semnificativ.

Am decis să fiu „responsabilă” și am ales un PlayStation 4 second-hand, de teamă că poate e doar o fază trecătoare, o poftă de moment. Ei bine, nu a fost deloc așa. După un an de gaming, mi-am luat PlayStation 5 și l-am dăruit pe cel vechi fratelui meu, de Crăciun.

Când am ajuns acasă cu PS4-ul, eram incredibil de fericită. Senzația? Fix energia de dimineață de Crăciun.
 În seara aceea, în corpul meu erau două emoții puternice: una de bucurie pură, inocentă, și una de posesivitate feroce. Copilul meu interior fusese, în sfârșit, lăsat să se joace, iar versiunea adultă din mine era pregătită să apere și să protejeze această bucurie.

Am început să descopăr părți din mine pe care le-am respins ani la rând doar ca să fiu plăcută și acceptată. Iar acum, în sfârșit, eram liberă.

Am învățat enorm despre mine jucând jocuri video, iar asta m-a ajutat enorm în terapie. Am reconfigurat bucăți din creierul meu, joc cu joc. Ce m-a surprins cel mai tare a fost realizarea că, în tot acest timp în care „doar mă distram”, de fapt îmi construiam abilități, fără să-mi dau seama.

Iată câteva dintre competențele de bază pe care gamingul le poate dezvolta:

Gândire strategică — planificare, gestionarea resurselor, consecințe pe termen lung
Rezolvare de probleme — puzzle-uri, adaptarea tacticilor, încercare și eroare
Reziliență — eșec repetat, învățare din greșeli, perseverență
Lucru în echipă — coordonare, comunicare, citirea colegilor
Recunoașterea tiparelor — observarea tendințelor, anticiparea rezultatelor
Luarea deciziilor sub presiune — alegeri rapide, evaluarea riscurilor
Stabilirea obiectivelor — împărțirea scopurilor mari în „quest-uri” mai mici
Managementul timpului — echilibrarea jocului cu viața reală
Creativitate — construcție, personalizare, strategii
Reglare emoțională — gestionarea frustrării, calmul în situații tensionate
Abilități de cercetare — documentare, optimizarea soluțiilor
Construire de comunități — guild-uri, servere de Discord, coordonare
Orientare spațială — navigare, citirea hărților, poziționare
Coordonare mână-ochi — timp de reacție, precizie
Înțelegerea narațiunii — urmărirea poveștilor complexe, conectarea lore-ului

Toate acestea sunt abilități necesare în viață, care pot fi dezvoltate prin joacă.

De când m-am apucat de gaming, am fost uimită de cât talent există în această comunitate. Ține cont că sunt un millennial de 37 de ani care a jucat The Addams Family pe caseta video — poate sunt ușor de impresionat. Au fost multe momente în care m-am blocat la puzzle-uri sau la mecanici care nu erau intuitive pentru mine la început și care au început să aibă sens doar cu timp și experiență.

Ca mulți alții, am apelat la internet pentru ajutor. L-am găsit — dar am descoperit și comunități care mi-au stârnit curiozitatea. Una dintre ele este comunitatea de speedrunning. Am fost fascinată de faptul că există oameni atât de dedicați, care colaborează pentru a optimiza trasee, pentru a găsi scurtături și mișcări specifice ce ocolesc anumite zone sau mecanici, totul pentru a obține un timp mai bun. Nivelul de gândire, dedicare, tactică și abilitate mi-a readus, sincer, puțină speranță în umanitate.

Orice formă de exprimare creativă poate fi folosită în propria ta călătorie personală — fie că ești la început, încă în tutorialul vieții, fie că ești un veteran care simte nevoia de schimbare. Acel hobby mic, ascuns undeva în spatele adultului responsabil, care te face să zâmbești, te ține întreg și îți aduce bucurie, poate fi integrat în viața ta.

Cu toții ne căutăm scopul în viață. Și cred că suntem cu un pas mai aproape de a-l descoperi atunci când le permitem tuturor părților din noi să ardă liber.